Mihai ȘORA : Din exterior, pare o fortăreață sau un buncăr – și chiar este, într-o oarecare măsură, dacă ne gândim că singurele deschizături sunt pasajul intrării și câteva înguste tăieturi pe verticală, care aduc cu ambrazurile din castelele medievale europene. Privită dintr-un anumit unghi, seamănă cu o navă croindu-și drum printre celelalte clădiri ale orașului.

În realitate, are forma unui poliedru și este cea mai recentă ispravă culturală a japonezilor: un spațiu care celebrează ideea de muzeu, dar mutând accentele pe vizitator, pe legătura lui intimă cu obiectele expuse și cu dinamica acestei expuneri. De aici și „închiderea“ arhitecturală: odată intrat acolo, ești aspirat de ceea ce vezi în jur, devii parte a acelui spațiu, embrion într-un pântec pulsatoriu, unde ai libertate deplină și unde timpul, cu încordarea lui ucigașă, este pus în surdină.

Îmi place, desigur, biblioteca: peste 50000 de volume în acces liber, dispuse într-o încăpere spectaculoasă, înaltă de mai bine de opt metri, care poate servi și drept sală de spectacol, coborând panourile de lemn din plafon. Sunt, apoi, câteva cabinete de curiozități din patrimoniul local, muzeul propriu-zis, unde expun artiști contemporani, o librărie, o cafenea, iar, la ultimul etaj, sala de conferințe și sala de lectură. Singura mea reținere este legată de cea din urmă: mi se pare cam tristuță sala de lectură; nu știu, cu alte cuvinte, cum poți sta ore în șir pe scaunul acela (nimic mai antipatic, dacă ești într-adevăr cărturar, decât un scaun pe roți la un birou sau la o masă de studiu), într-o încăpere fără ferestre, oricât de pasionantă ar fi cartea pe care o citești. Dar tot restul clădirii este mult prea interesant și deci îi putem ierta domnului Kengo Kuma, arhitectul acestei bijuterii, mica neglijență a sălii de la etajul cinci (mai ales că acolo s-ar putea să nu fie vina dumnealui).

Pe scurt, un exemplu de ce poți scoate din piatră seacă: 12000 de metri pătrați ai unei clădiri îmbrăcate în 20000 de dale de granit, totul în inima unui parc de cireși, la periferia capitalei, în Tokorozawa, despre care știm deja că adăpostește muzeul dedicat lui Miyazaki.

Nu știu cum este să-ți petreci zilele plimbându-te de la un raft la altul într-o asemenea bibliotecă, până la ultimul etaj (presupunând că nu ai rău de înălțime), să-ți tragi sufletul în cafenea, cu o delicioasă kasutera în față, apoi să-ți reiei periplul printre exponate și cărți.

Kadokawa Musashino este noua bucățică de paradis la care visez și pentru țara noastră.

Mai multe povești despre acest loc spun oamenii care îl au astăzi în grijă, începând cu directorul, Seigo Matsuoka, din discursul căruia se înțelege cuvântul „anima“ – ceea ce nu poate fi decât un semn bun.

https://kadcul.com/musashino50

26 martie 2021

P.S. Ca peste tot în lume, pandemia a făcut ca inaugurarea muzeului să se petreacă în regim restrâns, după luni de amânare, abia în noiembrie trecut. Dar – rezonabili și responsabili – japonezii știu că se vor bucura și mai mult de acest spațiu, ca de toate celelalte locuri publice…